deschidă un gol între ei. Și seara după masă, când ramâneau singuri, în salon, mi ’nchipuiu ce tăceri lungi, neguroase, vor fi plutit deasupra lor. Stăteau ca niște umbre. Pianul dormea la o margine — timp de zece ani fără nici un sunet, pânăce într’o noapte Jane Velsh, slăbită, bolnavă cum era, îi zise cu un înțeles mai adânc în vorbă:
„Șezi colo pe canapea...”. Și ea trecu la pian. Și atunci se auziră iar prin odae vechile arii scoțiene, pline de amintiri — pentru cea din urmă oară; pianul se închise și închis a rămas până la sfârșitul vieții lor.
Pășesc din odae în odae până sus, unde-i o încăpere curioasă: cu două rânduri de pereți și fără ferești, primindu-și lumina de sus. E construită într’adins, ca să fie la adăpostul oricărui sgomot. Aici s’a retras pentru a pune sub ochii lumii, cum făcuse și cu Cromwell, figura istorică a lui Frederic-cel-mare. În juru-i, de toate părțile, erau îngrămădite portrete, gravuri, hărți în legătură cu subiectul ce-l muncea. Câteva din ele se vad și acum, printre alte hârtii: manuscrise și scrisori de-ale lui Carlyle cu slova lor apăsată, rotundă și limpede.
