nemurirea sufletului. Ce puteau spune ? O vreme tăcură. Carlyle, uitându-se jos la o biserică, zise: „Christ a murit pe cruce: asta zidi biserica de colo; asta ne aduse pe tine și pe mine laolaltă. Timpul are numai o existență relativă".
Fiecare din prieteni purta cu sine idei și preocupări din lumi diferite și adesea stăteau la sfat până târziu; și printre glume, printre hohote de râs, printre humorul ce curgea nesilit din gura lui Carlyle, câte gânduri alese, adânci, nu se vor fi aruncat între aceste ziduri!
Alături pe o ușă din dreapta dai în iatacul Janei Velsh, cu patul vechiu, cu sofaua și 'n perete citești mișcat rândurile scrise de Carlyle pe mormântul ei. E bine că s’au pus aici. Fără voe te fac să gândești la drama ceea intimă, despre care multe s’au spus. Biata femee! Avea o inimă prea simțitoare și parte din suferinți erau mărite și de firea ei; decât, pare să fi fost la mijloc și altceva. Un scriitor englez aduce, următoarea mărturisire a lui Carlyle:
„Partea trupească mi se părea așa de puțin, n'aveam idee că poate să însemne mult pentru ea... Un sfert de veac a trecut înainte de a afla, cât de nedrept am fost, cât de greșit...”.
În asemenea împrejurări era firesc să se
