deodată ele capătă graiu, parcă încep să șoptească și să cheme umbre din trecutul mort. Așa e totdeauna; pe lucrurile mute ce ne înconjuară se lăsă și ceva din sufletul nostru, și având o durată mai lungă, ele rămân a mărturisi și mai departe despre bucurii și suferinți, cari se sting împreună cu noi. De aceia și Carlyle s’a îngrijit atâta de aceste lucruri. Și de câte ori le pomenește, mai ales înainte de moarte când le da în seama prietenilor, are cuvinte duioase, pline de taină; ceasornicul a bătut, când el nu se născuse încă, și va bate și dupăce va trece de hotarele timpului; scaunul din copilărie al soției sale Jane Velsh are — după gândurile ce deșteaptă, aci o lumină de veselie, aci o tristeță ca de moarte și eternitate...
Pe o scară greoaie cu balustradă trec în salonaș. A fost mai întâi odaea de lucru a lui Carlyle, și la stânga dealungul peretului se află și azi biblioteca. Aci s’a scris Revoluția Franceză. Într’o seară cenușie cât sfârși prima carte, o lasă pe masă și răsuflând ușurat, zise Janei Velsh:
„Ce vor face cu ea, nu se știe: dar de două sute de ani ei n'au văzut o carte care să fi
