Jos în odaea din față, o seamă de portrete și fotografii, în legătură mai ales cu viața scriitorului în Scoția. Printre ele mai interesantă e o reproducere după o pânză a lui Robert Tait, întrucât înfățișează chiar această odae, cum era pe vremea lui Carlyle; cu vatra ei, cu masa la mijloc, cu ușa de alături deschisă, încât lasă o perspectivă și în alte două încăperi. Se vede acolo fereastra ce dă în grădină și bufetul și dulapul de cărți; nu lipsește nici colivia lui Chico — cum se chema canarul, care, pe o vreme tristă când se mutau încoace, numai ce prinse a cânta pe stradă, și Carlyle glumea, zicea că le cânta de noroc. Poate în graiul ei mica pasăre va fi spus de apropiata recunoaștere a lumii față de autorul lui Sartor Resartus !
Mă uit la ce a rămas din mobila de atunci, mobilă nu atât de fină, dar în care Carlyle cinstea munca cea din bătrâni, împlinită răbdător și cu drag; o masă rotundă, niște scaune de mahon, un paravan ... Iată ici sfeșnicul, de care pomenește în scrisori, iată lunga lui pipă de lut — lucruri neînsemnate, mărunte, cari firește prin ele însele ce interes pot să aibă ? Dar când stai de cugeți la vieața ce s’a desfășurat în preajma lor — o vieață nu din cele obicinuite —
