posedă. Luni întregi toată presa a reprodus apelurile mele desesperate către familiile tuturor foștilor sau actualilor fruntași ai țărei.
Se vede că proza mea n’a avut darul să deștepte în public dorul desgropărei trecutului, căci mi-au răspuns cel mult zece la sută din cei cari ar fi trebuit să răspunză. În schimb însă recunosc că am primit biografiile unor necunoscuți cari’mi destăinuiau că de la naștere până în prezent au fost neclintiți conservatori sau liberali, ba adesea au cumulat aceste două credințe politice cu vre-o demnitate de membru într’un consiliu județean.
Desnădăjduit, dar hotărât să joc de vreme ce intrasem în horă, am întreprins citirea tuturor ziarelor noastre, spre a stoarce dintr’însele vre-o biografie. M’am luptat cu slovele chirilice, am citit zi cu zi fie-care articol de fond din colecțiile ziarelor pentru că pe la 1850 și chiar mai încoace, în primul București, găseai de toate. Articolul începea cu o ecspunere a politicei externe, apoi tot într’însul se vorbea mai la vale despre moartea lui Câmpineanu sau a lui Văcărescu, mai departe se istoriseau izbăndele lui Garibaldi și articolul inchea cu o dare de seamă despre scumpirea zarzavaturilor.
Ca să găsesc ceva, trebuea să citesc tot. Mare lucru n’am găsit, dar am dobândit convingerea că de la 1850 până în prezent, presa noastră a câștigat mult, cel puțin în arta de a împărți materia.
Nimic în biblioteci, aproape nimic în ziare; ’mi rămâneau analele parlamentare. Ca un adevărat căine de vânătoare în urmărirea prăzei, am pus mâna pe tablourile pensionarilor Statului din trecut și alegându’mi acolo numele fruntașilor, am alergat la izvor, cercetând proectele de legi făcute când li s’au votat pensiile sau recompensele naționale.
Așa între altele voi istorisi rezultatul la care am ajuns nădăjduind că voi găsi amănunte asupra vieței lui Vasile Sturdza.
Legea și proectul erau cu desăvârșire laconice; dar am constatat că M. Kogâlniceanu luase cuvântul în Cameră spre a susține proectul.
Deschid „Monitorul Oficial“. Luase într’adevăr cuvântul M. Kogâlniceanu, spre a grăi cam ast-fel: „Domnilor, nădăjduesc că nu este nevoe să mai susțiu meritele lui V. Sturdza și că toți vă veți grăbi a vota proectul“.
Atât și nimic mai mult.
S’a grăbit și cu drept cuvânt toată Adunarea să voteze proectul, de și am convingerea că mulți deputați nu știau mai multe despre V. Sturdza de cât licențiatul meu despre doctorul Davila.
M’aș opri aici, de teamă să nu deviu prea monoton, dar trebue să mai adaog un exemplu. La Ministerul de rezbel nu mi-a fost cu putință
