PRECUVÂNTARE
Sunt peste trei ani de atunci. Mă găseam într’un local public, la o masă cu un tînăr licențiat în drept, cu o cultură generală destul de întinsă, și care mă ruga tocmai să înserez într’un ziar, conform obiceiului, că a trecut cu mare succes teza sa pentru licență și că juriul l’a felicitat foarte viu — tot conform obiceiului. — La aceași masă cu noi, era alt tînăr, un voluntar pe șase luni.
Pe când licențiatul se lăuda cu izbândele sale universitare, intră în localul public un medic militar cu trei trese la kepiu. Bacalaureatul voluntar se scoală, salută respectuos și apoi se așează iarăși.
Ear eu, care am tristul privilegiu de a reprezenta deja o pagină a timpului de apoi, mă întorsei către cei doui tineri și le zisei:
— Cum se schimbă vremurile și moravurile. Vedeți pe oficerul care intră acum ? Cu două-zeci de ani înapoi, nici un militar de la mic până la mare nu l’ar fi salutat, căci pe atunci medicii militari, cu toată uniforma lor, erau considerați ca des intrus în marea familie a armatei.
Pe atunci li se zicea lipitorile lui Davila.
Când rostii cuvântul «lipitoare», tovarășii mei de masă, se uitară nedomiriți unul la altul, apoi la mine, și mă întrerupseră zicând :
— Lipitoare? N’am înțeles. Lipitorile lui Davila și mai puțin.
— Ce fel, urmai eu, nu știți cine a fost Davila?
— Mărturisesc că din auzite, cunosc numai picăturile lui Davila, cari mi s’au recomandat la spițerie contra colicelor, răspunse licențiatul, dar cine a fost Davila și dacă a fost turc, tătar, sau neamț, habar nu am.
Eu rămăsei uimit.
Nu’mi venea să crez că doui-spre-zece ani sunt de ajuns în țara noastră pentru ca o dată omul înmormîntat, dacă el n’a fost Kogâlniceanu,
