toată poțiunea odată !» Hîrtiuța o lipește pe sticlă !
— D-le spițer, dă’mi iute, simt că ’mi vine rău !....
— La moment!
Domnul spițer ea o hîrtie albă subțire, și alta albastră ca pentru zmeu la rotocoale, le așează peste dop, le încrețește.
— Do. .om...nule spi...țer.
Domnul spițer ea ceară roșie pecetluește dopul și’l leagă cu o sforicică, tae sforicică.
— Pentru nu...me...le lui Dumn...nezeu.
Domnul spițer face toaleta sticluței, o înfășură într’o hîrtie subțire albă vărgată cu verde...
— Aoleo !... Aoleo... Domnule...
Din hîrtia vărgată sticluța trece în alta roșie din cea roșie în alta albă...
— Aoleo !
— Gata striga spițerul cu satisfacție.
— Aoleo !.. Prea tîrziu!... Inima! Prea tîrziu!.. N’am ce face de o cam dată cu medicamentul !...
Sunt și eu gata !..
