afirmă că prima există, cea de a doua nu. Ce însemnează asta? Despre masa din vis nu ar avea nici un rost să mă întreb: unde era ea cu trei zile mai înainte de a o visa? Sau: ce o mai fi cu masa aceia acum? Dimpotrivă, despre masa „care există” aceste întrebări s’ar potrivi. Ceia ce înseamnă că mesei adevărate îi acord o durată proprie, independentă de percepția mea, pe când masa din vis are și ea o durată, dar care nu e decât o fracțiune din durata mea conștientă. Toate exemplele ar dovedi, după autor, că a exista echivalează cu „a avea o durată proprie”, când e vorba de fenomene materiale. Deci în loc să ne întrebăm dacă obiectele materiale există, ar fi preferabil să ne întrebăm: dacă le atribuim, pe drept, durate proprii.
In durata imediată, când între două date conștiente — a și b — se află un interval, zicem că a și b sunt succesive. Intervalul e format și el din date conștiente. Când intervalul tinde către zero, a și b tind să devină simultane. Cum duratele semenilor sunt la fel în esență cu durata imediată, în fiecare din ele au loc relații de succesiune și de simultaneitate, după aceiași definiție. Dar dacă a e cuprins în durata imediată și b într’o durată straină, nu e de imaginat nici o experiență care să afirme succesiunea sau simultaneitatea lor; nu e imaginabil un interval de date conștiente, care să înceapă în durata mea și să se termine în durata altuia; a și b nefiind niciodată succesive, ele nu pot deveni nici simultane. Dacă simțul comun, afirmă I. D. Gherea, consideră totuși că elementele cuprinse în durate diferite ar putea susține între ele astfel de relații, lucrul nu poate fi datorat decât unei ficțiuni.
Intr’adevăr, să presupunem că văd cum o bară de fier pusă la foc devine roșie din neagră ce era. Schimbarea negru-roș nu e prin ea însăși decât o succesiune de două senzații vizuale, în durată imediată. Dacă un
