noscut prin nici o experiență. Eu am experiența directă a duratei conștiente imediate și experiența indirectă a duratelor semenilor mei și fiecare om la fel. Dar cine are experiența unei durate a nimănui, care le cuprinde pe toate?
Așa dar realitatea temporală, adică timpul real, e oarecum de natură fibroasă: ea e compusă din durate care îi sunt fibrele.
Această teorie e piesa principală în sistemul lui I. D. Gherea. Desfacerea timpului real în duratele lui componente face posibilă enunțarea și rezolvarea diverselor probleme filozofice; între altele — problema lumii exterioare.
Ce înțeles poate avea aici termenul de „exterior”? Nu e vorba de lumea exterioară trupului meu, căci acesta, fiind el însuși material, face parte din acea lume materială, exterioară, care trebue explicată. E vorba de lumea exterioară conștiinței mele? Conștiința nu e un receptacol și deci nu se poate vorbi de ceva interior sau exterior ei. Atâta vreme cât multiplicitatea duratelor e marcată de timpul unic, problema nu poate fi nici măcar enunțată. Abia când consideri realitatea temporală multiplă, poți formula problema realității exterioare, punând întrebarea: ce ne hotărăște să afirmăm alte durate, în afara duratei imediate, singura cunoscută direct? Această afirmație este ea justificată?
Natura realităței lumii exterioare
Aceste întrebări constitue, după I. D. Gherea, enunțul problemei lumii exterioare. Rezolvarea ei e următoarea: când simțul comun afirmă că un fenomen material (obiect, sunet etc.) există, el vrea să spună că acel fenomen posedă o durată proprie. Comparând o masă obișnuită cu una văzută în vis, simțul comun
