vom putea da seama dacă avem sau nu a face cu o durată. Toate datele cuprinse în durata proprie, și numai ele, sunt cunoscute imediat; de aceia autorul o numește durata imediată.
In durata imediată se afirmă convingerea că paralel cu ea curg nenumărate alte durate conștiente, adică se afirmă existența multor semeni întru conștiință. Tot în durata imediată se găsește convingerea instructivă că există nenumărate alte durate neconștiente — acelea ale obiectelor materiale, ale sunetelor, luminilor etc. Durata pe care simțul comun, de pildă, o acordă unui obiect material, posedă însușirile esențiale duratelor: ea e compusă din trecut, prezent și viitor; viitorul obiectului se restrânge neîncetat spre dauna trecutului său etc.; prin urmare obiectul posedă o durată adevărată, o durată care își merită numele.
Toate aceste durate, cea imediată, cele conștiente ale semenilor, cele neconștiente ale fenomenelor exterioare, formează un sistem de durate. I. D. Gherea îl numește realitate temporală.
Dar ce e timpul? E și el o durată, căci și timpul e compus din trecut, prezent și viitor, și are toate însușirile caracteristice duratelor. Este însă o durată a nimănui, o durată impersonală. După părerea autorului, timpul e o ficțiune utilă, o durată fictivă concepută de mintea omenească, pentru a reprezenta printr’un exemplar unic multiplicitatea nenumărată a duratelor. După cum planul unei case reprezintă bidimensional, deci mult mai simplu, o realitate tridimensională, — tot așa timpul, durata unică, reprezintă mult mai simplu realitatea temporală multiplă. Dar simțul comun nu cunoaște caracterul fictiv al timpului și îl consideră ca un receptacol al duratelor, ca și cum o pluralitate de durate, ar putea „încăpea” într’una singură. Caracterul fictiv al timpului rezultă și din faptul că timpul nu poate fi cu-
