Intreaga lucrare și-o încheie cu o recomandație, sub forma unui ultim postulat: „necesitatea de a crede în solidaritatea Spiritului și a tuturor spiritelor, apropiind spiritele relative de Spiritul absolut și reciproc. Solidaritatea ne ridică către El și-l înclină către noi: prin această înaltă credință înțelegem pentruce ne luminează și prin datele apriorice și prin revelație (care se acordă perfect între ele)”. Această solidaritate a lui Dumnezeu cu noi și în Dumnezeu se numește „bunătate” și ea ne deschide „calea salvării și a reînvierii”.
Ajunși aici putem să ne dăm seama că, plecând dela datele unei metafizice care nu reprezintă nimic original sau inedit, Speranția a ajuns la un fideism făra rezervă, la un acord desăvârșit „între această metafizică conținută în postulatele oricărei gândiri omenești și premisele inițiale ale doctrinei bisericii”. Intreaga sa concepție este subordonată afirmării și apărării ideii de Dumnezeu. Este de altfel singura concluzie logică a premiselor idealiste acceptate atât de Speranția, cât și de Rădulescu-Motru.
I. D. Gherea
Idealismul consciențialist
Problema centrală pe care I. D. Gherea încearcă să o rezolve în opera sa „Le Moi et le Monde”, este explicarea lumii simțului comun, plecând dela datele limitate ce le oferă o conștiință omenească.
Conștiința proprie se prezintă sub forma unei durate conștiente. Pe lângă alte însușiri care o caracterizează numai pe ea, conștiința posedă anumite însușiri esențiale oricărei durate. Astfel e făcută dintr’un trecut, un prezent și un viitor; trecutul ei înaintează neîncetat în dauna viitorului etc. Mulțumită acestor însușiri ne
