Ideia de Dumnezeu întărește, după opinia lui Speranția, și credința noastră în armonia lucrurilor, în existența unei unități, ca temelie a ființei. In același timp, numai Dumnezeu are singur puterea să asigure ideilor sale o existență obiectivă. Pentru o ființă superioară, aceste idei iau formă fenomenală; dar pentru un spirit particular care se străduește să înțeleagă natura lucrurilor, acestea sunt „realități obiective”.
Lucrurile nu au existență decât în măsura în care sunt gândite de Dumnezeu, pentrucă Dumnezeu creiază lumea — parafrazează Speranția cuvântul biblic. El, prin gândirea sa, pune în legătură activitatea subiectelor cu cea a obiectelor. Sau, altfel spus, „pentru a produce schimbări în lumea creiată, Dumnezeu se servește de acțiunea creațiilor sale, a unora asupra altora; de aceia noi vom avea totdeauna posibilitatea de a găsi cauze particulare (sau: secundare) oricărui fapt particular care se întâmplă”. Aceasta este adevărata creație absolută a lucrurilor care există. Un subiect relativ nu creiază decât relativul; de aceia creațiile conștiinței mele nu au o existență „în sine”, ci „în alt lucru”. Ori acest lucru sunt tocmai „eu”. Un obiect real nu există în sine „decât atunci când există în Spiritul absolut”.
*
Acestea sunt trăsăturile esențiale ale sistemului metafizic pe care Speranția îl crede „inerent și implicit oricărui spirit uman”. Numai datorită inconsecvenței omenești — ne dojenește d-sa — s’a uitat că există o legătură puternică între credință și rațiune, „rațiunea nevalorând nimic fără credință”.
Autorul se grăbește să ne convingă — în chip de scuză? — că nu a inventat nimic nou, ci doar a redescoperit sprijinul reciproc între credință și rațiune”.
