Ceia ce ni se reflectează însă în conștiință prin intermediul creerului, are o certitudine relativă, „singurul criteriu fiind limitarea reciprocă dintre sensațiuni; deasupra lor, ca moduri fundamentale ale conștiinței (există) formele de timp și spațiu, depășind variațiunile experienții și punând firul de continuitate în cursul evoluțiunii”(2).
Rădulescu-Motru îmbrățișează în filozofie — plecând tot dela Kant — o atitudine raționalistă și critică, respingând dogmatismul, după cum se ridică și împotriva idealismului subiectivist, negând că realitatea s’ar reduce doar la stări de conștiință. Dar aceasta nu-l izolează și nu-l situiază în afara taberei filozofilor idealiști.
In primul rând, este de esența concepției idealiste încercarea lui de a stabili între psihic și fizic o identitate inițială. In adevăr, în „Elemente de Metafizică”, ocupându-se de rolul conștiinței, Rădulescu-Motru pleacă dela următorul punct de vedere: drept bază a adevărurilor necesare pe care ni le poate da conștiința, Kant a luat „conștiința în genere”, adică o conștiință transcendentală. Dar nu a arătat în ce constă această „conștiință în genere”. Acei care i-au urmat lui Kant, au înlocuit-o cu conștiința omului de geniu, organismul biologic, biologia raselor, organismul social, elanul vital etc. Dar nici aceste substituiri nu au făcut decât să ocolească întrebarea: „Cum, între împreunările trecătoare dinlăuntrul unei conștiințe individuale, pot răsări unele împreunări cu caracter de obiectivitate științifică? Cum sunt cu putință judecățile universale și necesare”?
Aceste judecăți — afirmă Rădulescu-Motru — se bazează pe unitatea conștiinței. Unitatea, care este condiția fundamentală a raportului de necesitate și rezultă din faptul conștiinței noastre, nu ne este dată obiectiv
