îndoiala nu cunoaște nici rezervă, nici reticență: este arma cu care se înarmează omul înțelept.
M. de Wulf în „Histoire de la Philosophie Médievale” susține că tendințele sceptice s’au născut din controversele religioase, filozofice și științifice. Nu este pusă în dubiu certitudinea în sine, dar se demonstrează insuficiența mijloacelor de cunoaștere existente. Scepticismul Renașterii slujește doar ca o trăsătură de unire între Evul Mediu, aflat pe panta decăderii și filozofia modernă(33).
Concluziile acestea sunt numai în parte îndreptățite. De sigur că scepticismul — așa cum îl reprezintă Montaigne — are anumite caracteristici, proprii momentului istoric în care erau scrise celebrele-i esseuri. Ceia ce trebue subliniat însă este faptul că Montaigne îmbină considerațiunile sale cu o aspră critică, pe care o face stărilor sociale, din timpul lui. Scepticismul său trece deci limitele unor simple observații critice, circumscrise la produsele intelectuale ale societății franceze din secolul al XVI-lea.
Incepând din secolul al XVII-lea curentele filozofice apar mult mai bine conturate. Filozofia naturii apare pe primul plan, ca directă precursoare a materialismului contemporan.
Pic de la Mirandole, Ramus, Michel Servet în Franța, Galileo Galilei, Telesius, Campanella, Giordano Bruno merg mai departe, ceia ce îi duce la un conflict deschis și violent cu biserica catolică. Având multe elemente materialiste și panteiste în concepția lor, cei mai mulți dintre acești gânditori apar ca reprezentanții unei noi concepții asupra lumii, precursori pe planul gândirii ai noilor așezări ce se zămislesc în sânul societății servagiste.
Pe măsură ce conflictele sociale se adâncesc și economia de schimb capătă din ce în ce mai multe elemente capitaliste, iar burghezia își întărește poziția ei de clasă,
