puncte de sprijin, într’o lume ce se prăbușea și în fața unui viitor pe care misticii încercau să-l pătrundă, pe alte căi decât ale minții.
Misticismul a încercat să apere poziții proprii pe ruinile încercărilor anselmiene și thomiste, stabilind un raport între credință și gândire, făcând ca rațiunea — considerată ca parte componentă în viața și în destinul supranatural al omului, devenită intermediară între credință și viziune — să poată pătrunde esența lucrurilor (conform tezei anselmiene). Sau de a face ca rațiunea, îndreptată către lucrurile sensibile, să se poată ridica până la afirmarea unei existențe spirituale, cu păstrarea unei directe legături cu credința; rațiunea devine însă singură călăuzitoare, interzicându-i-se anumite concluzii sau îndreptând-o către realitatea divină (conform tezei thomiste). In protestantism, misticismul își găsește una din formele ultime de manifestare.
După cum se știe, Luther însuși a început prin a fi mistic. Cu Jakob Böhme, mort în 1624, misticismul medieval atinge punctul culminant și totodată și începutul decăderii lui.
Apariția misticismului în secolul al XIV-lea este cea de-a doua lovitură îndreptată împotriva scolasticii. Sfârșitul scolasticii oglindește în același timp descompunerea regimului feudal pe plan ideologic. Este și aici o legătură dela cauză la efect.
Un incomplet paralelism istoric
și câteva concluzii necesare
Să cuprindem cele doua sfârșituri de epocă: apusul lumii sclavagiste și al celei servagiste. In gândirea filozofică din primele secole ale erei noastre și către sfârșitul Evului Mediu constatăm predominarea anumitor tendințe și curente, asemănătoare prin conținutul lor, deși
