lipsindu-le această însușire. Dimpotrivă, nominaliștii susțineau că universalele sunt simple abstracțiuni și că numai lucrurile individuale sunt reale, au o existență obiectivă, în afara conștiinței noastre. De aici, accentul pe care-l puneau în actul cunoașterii pe importanța simțurilor și pe experiență. Incercarea lui d’Occam să construiască filozofia, alături de metafizica religioasă, ca o știință lumească a realităților faptice, a dat naștere atunci unor vii și puternice polemici, fiind privita ca o lovitură îndreptată împotriva bisericii catolice.
Cu toată prezența acestor elemente care subliniază caracterul înaintat al nominalismului, el reprezintă totuși una din ultimele manifestări ale scolasticii. Subliniază, în același timp, sfârșitul scolasticii.
Cea de-a doua latură fundamentală a nominalismului o constitue scepticismul și tocmai din acest punct de vedere ne interesează în mod deosebit. Prin ce se manifestă acest scepticism?
Nominaliștii credeau că, în fața atotputerniciei și infailibilității credinței, rațiunii îi rămân mijloace deosebit de restrânse. Rațiunea nu poate duce, în realitate, la cunoașterea și la stabilirea adevărurilor. Dar adevărurile care se sustrag astfel oricărei posibilități de cunoaștere sunt numeroase.
Dacă nominaliștii n’au proclamat falimentul rațiunii ca mijloc de cunoaștere, ei au limitat în bună parte rolul ei, lărgind domeniul în care inteligența omenească nu are posibilitatea să pătrundă.
Incercarea nominaliștilor de a funda un sistem filozofic în cadrul gândirii medievale a eșuat. De fapt, ei n’au făcut decât să grăbească descompunerea interioară a acestei filozofii. De aici și mai pronunțat caracterul sceptic al gândirii medievale, la sfârșitul Evului Mediu(31).
