pentru a oferi maselor în frământare o diversiune de largi proporții ori un mijloc de adormire.
Aceste elemente comune în atitudinea claselor suprapuse, la fiecare sfârșit de epocă istorică, determină și acele asemănări din domeniul filozofiei, a curentelor de idei și a tendințelor, fățișe sau mascate, care își fac aici apariția, la un moment dat.
Scepticismul și misticismul antic
Decăderea societății sclavagiste — apunerea lumii grecești și descompunerea celei romane — și-a găsit reflexul ideologic în curente filozofice bine precizate. Pe lângă stoicism, scepticismul și trecerea dela idealism la misticism, sub forma neoplatonismului, caracterizează această întreagă epocă. Ne oprim la aceste curente bine conturate pentrucă eclecticismul, care de fapt dă nota specifică producției filozofice a Romanilor, nu aduce nici un element nou.
Aenesidemus, unul din ultimii mari filozofi antici, care a trăit în pragul erei creștine, împreună cu Sextus Empiricus dă o nouă viață școlii sceptice. Cel dintâi încearcă să dovedească totala neputința a cunoașterii, neputință născută din însăși natura lucrurilor. Dela dânsul se crede că au rămas cele zece topii (cauzele îndoelii) în care sunt cuprinse argumentele de bază ale scepticismului. Prin aceste argumente, el încearcă să dovedească netemeinicia cunoștințelor pe care le căpătăm pe calea simțurilor. El susține că stările noastre de spirit — boala, foamea, emoțiile — influențează simțurile noastre și le falsifică. Ceia ce ne dau simțurile nu-i cuprins în lucruri, ci sunt creațiile noastre, ale spiritului nostru. Complexitatea în care se înfățișează lucrurile individuale, modifică calitățile lor,
