vilegiate nu a putut diferi prea mult, fie că este vorba de stăpânii de sclavi, de aristocrația feudală și de paraziții ei sau de marii magnați ai capitalului. Aceiași lipsă de perspectivă istorică — deci neîncredere în viitor… aceiași aderență față de formele de viață socială de până atunci — deși aceste forme sunt definitiv condamnate de mersul istoriei… aceeași adversitate față de orice înoire — iată ce caracterizează atitudinea tuturor acestor pături. Vorbim de atitudinea socială a acestor pături și clase și nu de cea individuală, care putea fi diferită, dela om la om.
Dar atitudinea socială a unei clase își găsește una din expresiile ei cele mai adecvate tocmai în producția ideologică și, în primul rând, în filozofie. Pentrucă — spre deosebire de celelalte domenii și direcții în care au loc manifestările vieții intelectuale — filozofia oferă elementele necesare ce stau la baza întregii concepții, care fixează poziția în fața vieții și a problemelor ei, atât a individului cât și a unei colectivități. Este deci firesc ca în filozofie, mai mult decât în literatură, artă, drept și știință, să putem mai ușor desprinde esența acestei atitudini și, în același timp, elementele ei cele mai pregnante și mai caracteristice.
Aici intervin și punctele de asemănare amintite. Fie că este vorba de aristocrația romană — la sfârșitul epocii sclavagiste; de nobilimea feudală — în momentul descompunerii lumii servagiste; de reprezentanții tipici ai burgheziei — în criza structurala a capitalismului, atitudinea tuturor acestor categorii sociale, atât de deosebite, este aceiași: oboseala, fuga din fața realității, căutarea unui refugiu în religie, cultivarea misticismului, neîncrederea în forțele inteligenței, neîncrederea în putința ei de a înțelege realitatea, dezarmarea în fața forțelor înconjurătoare, care le sunt ascunse. Ajutorul misticismului religios este cerut intens tocmai
