— corsi e ricorsi — cum afirma Vico, după cum nu urmează nici drumul evoluției helicoidale trasate de Kant. Istoria omenirii se caracterizează dimpotrivă prin permanente schimbări și transformări, în care momentul dispariției unei epoci și a unor forme de viață economică și socială este totodată momentul nașterii unei noi vieți, a unei noi societăți. Viața condiționează moartea; dar nu este mai puțin adevărat că moartea la rându-i dă naștere vieții. Această schemă a desvoltării istoriei explică mult mai adecvat evoluția omenirii, găsindu-și aplicarea și în tot cuprinsul producției ideologice, dincolo deci de cadrul strict social și politic.
Acceptarea acestui punct de vedere nu trebue să ducă, în ultimele lui concluzii, la aplicări mecanice. Cu toate că în desfășurarea istoriei omenirii nu există paralelism sau identitate, se pot găsi totuși anumite elemente comune și anumite manifestări asemănătoare, fără ca prin aceasta să ignorăm sau să subprețuim conținutul concret istoric, atât al curentelor de idei, cât și al cadrului în care ele s’au desfășurat. După cum trebue să adaugăm imediat, că elementele asemănătoare pe care le găsim în decursul evoluției omenirei, nu constitue nici ele fructul unei întâmplătoare coincidențe.
Dacă mărginim cercetarea noastră numai la gândirea filozofică propriu-zisă, constatăm că marile epoci istorice — sclavagismul, servagismul și capitalismul — au dat naștere în timpul decadenței și dispariției lor, unor curente și școli filozofice apropiate. Formele de manifestare ale acestor școli și curente au putut fi diferite, fondul, tendințele și orientarea lor generală au avut însă multă asemănare.
Faptul este ușor explicabil. In fața procesului de decădere a formelor de viață economică, a destrămării vieții sociale, în fața insuficienței și defectuozității mecanismului politic, atitudinea păturilor suprapuse și pri-
