mejdiile care să amenințe prosperitatea, necum existența burgheziei. Lupta de clasă, în forma modernă pe care o cunoaște mai târziu societatea burgheză, abia atunci începe să se schițeze și aceasta în forme încă benigne. Apoi, în conflictul dintre burghezie și proletariat, burghezia avea numeroase atout-uri. Mai era în vigoare faimosul articol din Codul Napoleon, conform căruia — în orice divergență de interese dintre patron și salariat — afirmarea patronului făcea dovadă în justiție, împotriva salariatului. Adică patronul era crezut pe cuvânt.
Burghezia și acei care vorbeau în numele ei, priveau deci în jurul lor de pe culmile puterii, ale unei puteri proaspăt cucerite, dar — lucru prețios — cucerite prin revoluție. Priveau cu încrederea pe care le-o dădea bogăția, în proces de rapidă acumulare. Pentrucă bogația aducea cu sine, în primul rând, puterea. Erau inversate rolurile: sub vechiul regim, cel puternic era și bogat; sub burghezie, bogatul însemna că are și putere. Deci optimismul burgheziei era legat de conștiința puterii pe care o reprezenta banul, de forța pe care o reprezenta capitalul; și capitalul — îl stăpânea ea.
Dar omenirea nu a rămas în acel stadiu, totuși primar, în cadrul economic și social, apărut a doua zi după triumful marei revoluții.
Au trecut de atunci o sută cincizeci de ani. Regimul burghezo-capitalist și-a arătat demult adevărata lui față și congenitalele lui păcate. Credința în „cea mai bună dintre lumile posibile” demult s’a prăbușit. Crize economice pustiitoare, ciocniri sociale violente și sângeroase, manifestarea unor ireductibile conflicte de clasă, războaie imperialiste, născute din normala funcționare a însuși regimului capitalist, cu milioane de morți și ireparabile distrugeri — aceasta era realitatea noului regim,
