tru explicarea vieții și a conștiinței trebue să recurgem deci la un factor extra-științific sau supra-natural. Pornit pe acest drum, Lecomte de Nouy conchide că „știința nu a reușit până azi să elimine ipoteza anti-hazardului, care este tot atât de simplu s’o numești Dumnezeu. Cu toată onestitatea suntem forțați să recunoaștem că noi luăm partea lui Pascal. Ipoteza Dumnezeu nu a fost slăbită prin știință dela Pascal încoace”(25).
Am citat pe biologul francez, pentrucă încheerile la care ajunge, nu constitue un fenomen singular sau o concluzie strict personală. Credem că I. Gebser are dreptate când subliniază apariția unui sentiment religios, ca un fenomen generalizat, tocmai în domeniul cunoașterii intelectuale și ca o întregire a acestei cunoașteri. Această „întregire” corespunde unei neputințe sau unei slăbiciuni; dar ea se face deopotrivă simțită în fizică și în biologie(26).
…Și astfel, plecând dela fizica quantică și legile ei, s’a ajuns la fideism!
Dar atât nu părea deajuns. In epistemologie, concluziile pe care anumiți oameni de știință și filozofi s’au grăbit să le tragă din noile teorii ale fizicei, nu sunt mai puțin grave. Relațiile dintre subiect și obiect urmează și ele să se schimbe, ca urmare a aplicării tezelor susținute de Dirac și Heisenberg.
Vechea fizică susținea că există o realitate obiectivă care putea fi cuprinsă și explicată, independent de subiectul observator. Pe această certitudine se baza de fapt numele de știință exactă dat fizicei. Azi se afirmă că situația s’a schimbat. „In actuala fizică microscopică nu mai pot fi despărțite cu claritate fenomenele observate și măsurate, de metodele observației și ale măsurătorii”. Microcosmul a încetat să mai fie o realitate obiectivă, care poate fi descrisă și înțeleasă prin ignorarea procesului datorită căruia se ajunge la cunoașterea lui.
