donat aceste premise. Este caracteristică evoluția gândirii acestui filozof, care a voit să prelungească ceia ce veacul al XVIII-lea numea „filozofia naturii”, căutând în matematică să construiască fundamentul unei serioase armături pentru cercetarea fenomenelor lumii înconjurătoare. Deși Whitehead a continuat să afirme necesitatea menținerii unor „legături funcționale între elementele constitutive ale realității”, el a simțit totuși nevoia la un moment dat să recunoască în lume o finalitate. In edificarea cosmologiei sale, filozoful englez înclină din ce în ce mai mult să asimileze complexele naturale cu adevărate creații de artă și să recunoască „un fel de logică perceptibilă, operând asupra elementelor reale valabile, creatoare ale unor sinteze concrete, relativ terminate”.
Realitatea nu mai apare decât sub forma unui „interval”, cu o stabilitate relativă, avându-și extremitățile într’un proces de devenire perpetuă, între limitele sale microfizice și cele macrofizice. Aici i-a apărut filozofului englez necesitatea căutării unui punct de sprijin, pentruca întreaga sa concepție să nu se destrame. Și l-a găsit. „Degajând teologia sa, Whitehead observă că nu-i rămâne altă alternativă decât aceia a unui Dumnezeu care — cu toate că rămăsese entitatea limitată pe care o presupunea — se asocia pe căile profunde ale vieții și ale gândirii religioase, a artei și moralei, destinului valorilor lumii. Numai cu acest preț, echilibrul a fost restabilit între elementele statice și dinamice ale cosmologiei sale”.
Cu drept cuvânt, Philippe Devaux ajunge la încheerea că neorealiștii englezi, care la început au luat poziție împotriva oricărei metafizice, nu au putut să se mențină la acest punct de vedere, găsind în cele din urmă și ei drumul spre metafizică — spre o metafizică foarte asemănătoare cu cea apărată de înaintașii lor.
