lucru, tocmai pentru evoluția pe care însuși Bergson a suferit-o.
Natura intuiției este instinctivă, ea înfățișându-se ca o prelungire a instinctului, devenit conștient, deci în stare să reflecteze asupra obiectului observabil. Intuiția are, în acest cuprins, un caracter mistic, mult mai pronunțat decât la Husserl.
In lucrarea sa „La pensée et le mouvant”, Bergson concepe două domenii ale cunoașterii: metafizica, cu obiect de cercetare spiritul, folosind intuiția, și știința, căreia îi rămâne ca obiect materia și ca mijloc de cunoaștere inteligența. In această lucrare, Bergson tinde să acorde științei și metafizicei o egală putere de a atinge adevărul. Dar această apropiere între știință și metafizică nu schimbă elementele esențiale ale întregului său sistem de gândire.
Elementul mistic în filozofia lui Bergson
Filozofia lui Bergson nu reprezintă un curent antiintelectualist și antiraționalist, numai pentrucă neagă inteligenței puterea și darul de a servi cunoașterii, de a fi un instrument al cunoașterii, reducând-o doar la un mijloc pus la îndemâna acțiunii. Prin rolul și înțelesul pe care le dă intuiției, această filozofie se plasează pe o linie mistică, după cum mistică este la Bergson concepția asupra „elanului vital”, mistic felul cum înțelege absolutul și drumul pe care intuiția îl deschide spre acest absolut, sustras posibilității cunoașterii pe calea inteligenței.
Misticismul lui Bergson nu este însă pur contemplativ. El are un caracter dinamic, capătă un conținut de acțiune și este privit în funcție de actul creației. De aici afirmarea pe care o face filozoful francez că numai misticismul creștin este complet, pentrucă purtătorii lui
