Bergson și intuiționismul
Bergson este personalitatea care a imprimat filozofiei franceze o notă deosebită și a exercitat o influență cu mult dincolo de hotarele Franței. Bréhier susține, mai mult, că Bergson „a transformat condițiile gândirii filozofice a epocii noastre”(13).
Bergson apără, în întreaga sa operă filozofică, pozițiile idealismului și ale metafizicei, având puternice înclinațiuni mistice și fideiste.
Realitățile sunt, după Bergson, de natură spirituală. In tendința omului de a atinge absolutul, el are drept mijloc de cunoaștere nu inteligența ci intuiția, întrucât inteligența se caracterizează doar „printr’o incomprehensiune naturală a vieții, fiind capabilă să perceapă discontinuu și stările fixe, dar fără putința înțelegerii vieții sub reala ei formă, de evoluție creatoare”. Singură intuiția ne dă posibilitatea pătrunderii în fondul lucrurilor, dincolo de înfățișare, de simplele lor aparențe. Numai prin intuiție — și aceasta este deosebirea fundamentală față de inteligență — putem cuprinde direcțiile interioare, succesiunea care de fapt stă la baza actului de cunoaștere. Din cunoașterea „duratei pure”, din pătrunderea în obiect datorită intuiției, căpătăm adevărata viziune despre lumea înconjurătoare, viziune care se confundă, la un moment dat, cu însuși obiectul observat. Ceia ce nu ne poate da inteligența, avem prin intuiție: posibilitatea atingerii absolutului, cuprinderii absolutului.
Ce este intuiția în concepția bergsoniană? „O specie de simpatie intelectuală, prin mijlocirea căreia ne transportăm în interiorul lucrurilor, pentru a coincide cu ceia ce au ele unic și inexprimabil”. Această primă definiție a intuiției a suferit ulterior o amputare, pentrucă în una din cărțile ultime, Bergson a renunțat la adjectivul „intelectual”(14). Este interesant de observat acest
