dică din nou puterea asupra omului german”. Indiferent de Dumnezeul căruia i se închina acest „om german”, constatarea subliniată de Schack în 1938, corespundea unei realități. Cercetând literatura nazistă dela începuturile ei, apelul la mistic străbate, ca un fir conducător, nu numai opera de propagandă sau literatura menită să slujească ca mijloc de agitație a maselor, dar chiar producția ideologică propriu-zisă. Această producție a utilizat toate formele iraționalului pentru a funda puterea și autoritatea Führerului. De aceiași factură, de altfel, este și încercarea lui Alfred Rosenberg de a creia o filozofie proprie național-socialismului, printr’o sinteză mistică, în care „iraționalitatea vieții” să se împletească cu afirmarea rasei și a sângelui(11). Căutând puncte de sprijin la existențialiștii moderni, Alfred Rosenberg a trebuit să ajungă și la misticismul german, reprezentat de Eckhart, pentru a da cât mai mult temeiu noilor concepții filozofice ale național-socialismului.
La o încheere similară, de puternică afirmare a sentimentului religios, ajunge și purtătorul de cuvânt al noii mistice românești, Nae Ionescu, atunci când susține că stăm în fața unor forme noi de viață spirituală, de orientală metafizică, care se împletesc cu o „reviviscență a fenomenelor religioase”, întrucât între cele două fenomene subsistă o strânsă legătură(12).
Nu vom cerceta aici cât este de întemeiată explicația pe care Nae Ionescu o dă acestei legături, atunci când afirmă că problema absolutului este elementul comun religiei și metafizicei, ba mai mult: că această problemă, devenită de o „necesitate stringentă”, condiționează renașterea metafizicei și a religiei. Rămâne însă un adevăr nedesmințit că tocmai începutul secolului al XX-lea repune misticismul în drepturile pe care le socotea demult pierdute.
