fice. Afirmarea că subiectivismul transcendental are deplină realitate, că Fenomenologia înclină mai mult spre ontologism, deci spre obiectivizarea adevărului pe cale idealistă, nu-i suficientă ca să înlăture asemenea tendințe, chiar voalate.
Iarăși nu poate fi negată latura sceptică a Fenomenologiei. Husserl, cel dintâi, s’a grăbit să susțină că „punerea în paranteză” a lumii sensibile, în totalitatea ei, nu înseamnă un act de negare. După cum îndoiala care este și ea de natură specific fenomenologică și reducerea eului individual la eul transcendental nu-i răpesc acestei lumi realitatea. Indoiala însă, chiar în înțelesul pe care i-l dă Fenomenologia, lasă câmp deschis scepticismului, indiferent de voința sau de dorința părintelui spiritual al noului sistem idealist.
In sfârșit, în măsura în care utilizează metoda intuiționistă și operează cu mijloace anti-intelectualiste, deși pleacă dela premize stric raționaliste, Fenomenologia trebue să se apere de acuzarea păstrării unor puncte de atingere cu misticismul, în măsura în care intuiționismul, în sine, are asemenea puncte de contact.
Fenomenologia și concluziile ei fideiste:
Max Scheler
Ne-am oprit asupra Fenomenologiei cu anumită insistență, dincolo chiar de cadrul restrâns al succintei expuneri a filozofiei contemporane, nu numai pentrucă Fenomenologia joacă un însemnat rol în gândirea europeană, dar pentrucă în scrisul acelora care continuă opera lui Husserl, găsim și mai pregnant însuși drumul acestei filozofii.
Aceia, care și-au luat sarcina să adâncească punctele de vedere ale filozofului vienez, au pus în lumină unele
