Nu prin negarea existenței unei lumi obiective, ci în explicarea acestei lumi, a forțelor care se manifestă în cuprinsul ei, a ceia ce dă întregul conținut fenomenelor din natură — aici intervine cu adevărat ceva nou. Vechile formule, vechile explicații pe care le oferea fizica clasică se dovedesc unele insuficiente, altele eronate.
Experiența, sau mai bine zis noile experiențe au arătat contraziceri esențiale între punctul de vedere teoretic și rezultatele practice. Noi fapte au fost observate; faptele vechi — fals interpretate — au fost supuse unor noi verificări. Aceasta a dus la abandonarea multora din premisele și concluziile fizicii clasice. Dar în cursul noilor cercetări s’au născut noi contraziceri și noi probleme. In fața acestor greutăți care par pentru moment insurmontabile, nu un singur om de știință a părăsit drumul cercetărilor obiective și a adoptat, în explicarea căutată, soluții idealiste sau a căzut pradă misticismului. Dar asemenea rătăciri individuale nu dovedesc nimic.
Cu tot atât de puțin temeiu pot fi invocate împotriva materialismului concluziile agnostice — în ce privește teoria cunoașterii — la care s’au oprit unii dintre savanți, printre care și Max Planck. Afirmarea neputinței de a cunoaște realitatea așa cum este ea, sublinierea existenței „lucrului în sine”, la care nu putem ajunge niciodată prin mijloacele noastre de cunoaștere — nu infirmă punctul de plecare și nici concluziile ultime ale materialismului. Engels considera pe agnostici drept „materialiști rușinoși”, materialiști care s’au oprit la mijlocul drumului și nu au curajul să tragă ultimele consecințe din premisele dela care pornesc.
Din punctul de vedere ce ne interesează însă, oamenii de știință care au acceptat o asemenea formulă — tocmai în măsura în care neagă posibilitatea unei cunoașteri adecvate a lumii — afirmă că aceasta lume,
