blema relației dintre suflet și corp, a dus la credința în nemurirea sufletului, la monoteism, adică la idealism. Deci la negarea materialismului. Dar idealismul a fost, la rândul lui, negat de noua concepție materialistă — negarea negației. Aceasta nu înseamnă simpla revenire la vechiul materialism, ci la materialismul dialectic, la acea formă de materialism înarmat cu tot ceia ce au produs știința, istoria și filozofia, timp de două mii de ani.
De ce natură este negația dialectică? „Nu negație pură, nu negație superficială și lipsită de reflecție, negare sceptică, ezitare și îndoială sunt caracteristice și esențiale dialecticii, care conține incontestabil elementul negației ca pe un element important. Nu, ceia ce este caracteristic și esențial în dialectică este negarea ca factor de unitate, de evoluție, conservând elementele pozitive, adică fără cel mai mic eclecticism, fără cea mai ușoară ezitare”(19).
Dialectica este opusă metafizicii. In metafizică, obiectele și conceptele lor sunt considerate de sine stătătoare, fixe și în fixitatea lor, permanente. Gândirea, în tendința ei de a cunoaște, privește lucrurile sub același aspect: pozitivul și negativul se exclud, un obiect există sau nu, cauza și efectul iau poziții antagonice etc.
In dialectică, dimpotrivă: „cei doi poli ai unei antiteze, pozitivul și negativul, sunt tot atât de inseparabili cât și opuși: ei se pătrund reciproc, după cum cauza și efectul sunt idei care nu valorează ca atare, decât aplicate la un caz particular; dar imediat ce considerăm cazul particular în conexiune cu totalitatea universului, cauza și efectul se confundă, se rezolvă în conceptul acțiunii și reacțiunii universale, unde cauzele și efectele sunt continuu întretăiate. Ceia ce aici și acum este efect, devine în altă parte și în alt moment cauză și viceversa”(20).
