afirmă că idealismul trăește, ca un parazit, pe slăbiciunile științei, pe imperfecțiunile ei; speculează greutățile creșterii și a cercetărilor ei, care au adesea loc în procesul dislocării revoluționare a ideilor învechite”(6).
Dintre oamenii de știință, Max Planck a luat o atitudine hotărîtă. El a desfășurat o intensă activitate pentru introducerea unor puncte de vedere materialiste în științele naturale și a luptat împotriva idealismului unora dintre fizicieni. Plasându-se pe terenul existenții unei realități independente de conștiința noastră, el apără și obiectivitatea legilor fizice. Deși concepția sa nu este consecvent materialistă, iar filozofic a îmbrățișat nu o singură dată un punct de vedere agnostic, el a afirmat totuși în mod continuu, că acceptarea unei cauzalități fără excepție și a unui riguros determinism formează premisa și condiția preliminară pentru cunoașterea științifică(7).
Ilustrul fizician francez Langevin nu este mai puțin precis: „Tendința profundă a fizicii este de a căuta constant să perfecționeze reprezentarea, pentru a închide în ea maximumul posibil de determinație. Știința noastră nu are alt sens; ar însemna să renunțe la ea însăși, dacă s’ar opri pe acest drum”.
Combătând teza antideterministă, susținută de Louis de Broglie, Einstein afirmă și el că „indeterminarea legilor actuale nu înseamnă imposibilitatea să ajungi la legi precise; principiul cauzalității teoretice nu este atins prin existența unei deficiențe a cauzalității empirice”(8).
In lucrarea sa apărută în 1937, „Determinismus und Indeterminismus in der modernen Physik”, Ernst Cassirer, după ce demonstrează că nici unul dintre fizicienii quantiști, chiar cei mai „revoluționari”, nu a renunțat la existența unei legalități, adică a unei cauzalități în fizică, afirmă că „a considera natura ca
