sigură ce putem câștiga asupra realității este aceia care rezultă, direct sau indirect, din datele concordante ale întregii noastre experiențe, — adică atât ale experienței noastre personale, cât și a celei transmise nouă de strămoșii și de contimporanii noștri”. Aceste cunoștințe nu rămân însă „ultimul adevăr”. De oarece cunoașterea asupra lumii externe se va adânci, multe din cunoștințele noastre se vor schimba. „Se înțelege însă că urmașii noștri… vor putea pe de o parte descoperi realități noi, iar pe de altă parte vor putea găsi că sunt iluzionare multe din lucrurile pe care noi le credem astăzi reale”.
Și Conta caută mai departe să explice această posibilitate: „Oamenii din generațiile viitoare vor putea avea creierul și mai desvoltat decât noi, și în tot cazul ei vor adăuga la experiența moștenită dela noi fapte noi a căror cunoștință succesivă va determina schimbări succesive de idei”. El subliniază, din nou și ferm, ideia lui centrală: „In acest singur înțeles trebue să recunoaștem că cunoștințele noastre asupra realității nu încetează niciodată de a fi relative”.
Nu numai că o asemenea poziție luată de Conta asupra relativității cunoștinței noastre despre lume nu-l face idealist, sceptic sau probabilist, dar ea concordă perfect cu poziția lui, ca filozof materialist. Mai mult, introducerea ideii de relativitate a cunoașterii ca rezultat al posibilităților noastre limitate, într’un anumit moment, de a descifra lumea externă — cu afirmarea tot atât de categorică că nimic nu se opune la lărgirea acestor posibilități, deci ca să ne adâncim cunoașterea asupra lumii obiective — este trăsătura care apropie pe Conta de materialismul dialectic. Deci nu numai că poziția lui ca materialist, prin asemenea susțineri nu-i slăbită, dar dimpotrivă — întărită.
