externe. Deci el neagă putința cunoașterii reale a obiectului, ajungând la scepticism sau, în cazul cel mai bun pentru filozoful moldovean, la probabilism.
In primul rând, ce este exact în susținerile acelor care îl interpretează astfel pe Conta?
A trecut Conta în adevăr, așa cum afirmă Scraba, în tabăra idealiștilor sau se situiază mai aproape de idealiști decât de materialiști?
După cum am arătat, din primele sale lucrări până la „Bazele Metafizicii”, Conta susține cu fermitate existența lumii obiective. „Lumea exterioară există — scrie el în ultima lui lucrare — dar ea nu-i simplă și omogenă”, ci „este compusă din foarte multe elemente sau, cel puțin, suferă foarte multe modificări”.
Discutând problema cunoașterii, el scrie: „Ori cât de ridicole ar fi ipotezele (în explicarea fenomenelor legate de existența lumii externe L. P.), ele sunt totuși mai puțin nelogice decât speculațiunile acelor idealiști, capabili de a susține că lumea exterioară întreagă este o vastă iluzie, produs al conștiinței noastre”. Complexitatea lumii o face incognoscibilă? Câtuși de puțin. „Eu pot căpăta asupra lumii exterioare cunoștința cea mai perfectă, care intelectual este posibilă, adică o cunoștință nu mai mult nici mai puțin completă decât aceia pe care o pot căpăta asupra lumii mele interne”.
Care este ideia nouă pe care, totuși, o introduce aici Conta? El face o deosebire între adevăr și certitudine. „Certitudinea — scrie el — este produsă de adevărul aflat… De altă parte atribuim adevărului o valoare obiectivă, iar certitudinii una subiectivă”.
Este acest „adevăr obiectiv” absolut? Adevărul stabilit de noi, în stadiul cunoștințelor actuale și cu posibilitățile de investigație actuale, are un caracter relativ. In ce sens? „Am dovedit până aci că cunoștința cea mai
