pentru a n’o întrerupe”. Probabil puțin și ca s’o poți cânta, în viață fiind.
Totuși în slăbiciunea noastră am putea păstra o oarecare speranță că vom găsi o acomodare și cu înfricoșătoarea imagine a morții, a inevitabilității ei. Autorul „Cărții Amăgirilor” ne taie orice nădejde: „Nu există nici un argument împotriva morții. Nu are de partea ei veșnicia?” Intr’adevăr argumentul pare impresionant, chiar dacă nu este întru totul convingător.
De altfel, moartea are de partea ei și alte temeiuri care nu pot decât să satisfacă pe un existențialist. Mai ales în comparație cu viața, care nu se bucură de nici un fel de considerație, fiind chiar tratată cu dispreț. „Numai viața trebue să se apere încontinuu — închee sentențios Cioran — moartea s’a născut biruitoare. Și cum să nu fie biruitoare, dacă nimicul îi este tată și groaza mamă?”
In adevăr, din așa părinți teribili cum să nu iasă un monstru cu totul înfricoșător!
Am putea înmulți citatele după dorință. Dar n’ar folosi prea mult. Ar fi o simplă repetare a aceleiași teme: moarte-disperare, disperare-moarte…
*
Intr’un articol intitulat „Etica suferinței”, Ernest Bernea luând atitudine împotriva moralei burgheze — o morală a plăcerii și a fugii de durere — îi opune „o etică nouă”(32). Ce conținut are această nouă etică?
Intre om și suferință există o legătură indestructibilă. Existența omului presupune suferința, pentrucă se înfățișează ca o consecință a răului în om. Aici își găsește ea și origina. Dar omul nu suferă numai accidental, ci permanent, fiindcă nu se știe de ce este o ființă eminamente tragică. Ba ceva mai mult, suferința este chiar necesară, dat fiind că răul este legat de
