Mai importantă decât această constatare, credem că este explicarea fenomenului în sine.
Se datorește reactualizarea lui Hegel puternicei sale personalități? Activității sale care, timp de aproape o jumătate de secol, a influențat filozofia germană? Valabilității, sub specie aeternitatis, a sistemului său filozofic? Sau variatelor domenii către care Hegel și-a îndreptat atenția și spiritul său cercetător?
La toate aceste întrebări nu se poate da decât un răspuns negativ. Sistemul filozofic al lui Hegel a început să fie discutat și atacat încă în timpul vieții sale. Către mijlocul secolului trecut, autoritatea-i — absolută la un moment dat — începe să se clatine, până la totala dispariție. Unele aspecte aparent revoluționare și înoitoare nu au putut ascunde fondul conservator al sistemului său metafizic, dogmatismul lui de esență idealistă, elementele retrograde pe care le cuprindea concepția sa filozofică și, mai ales, cea politică. Apoi, ceia ce părea atât de științific, logic și armonic în întregul său sistem de gândire și în creațiile sale filozofice, se dovedi curând că ascunde adânci contraziceri și multiple elemente artificiale. Toate acestea au dus la rapida depreciere a întregii opere hegeliene. In bună parte greu de cetit chiar pentru contemporanii lui, „Phänomenologie des Geistes”, „Philosophie des Rechts” sau „Logica” au eșit repede din actualitate.
Ce rămăsese totuși valabil din Hegel? Rămăsese metoda sa dialectică de cercetare. Dar aici Marx și Engels au făcut operă de totală revizuire. Cu drept cuvânt Marx putea să afirme, în prefața ediției a doua a „Capitalului”: „Metoda mea dialectică nu numai că se deosebește, în fond, de metoda hegeliană — dar este direct opusă ei. Pentru Hegel procesul de gândire pe care el îl preface sub numele de idee într’un subiect de sine stătător, este creatorul realului care nu este decât mani-
