enigmă” și a fi fost un „fenomen” — este tipul tipicului intelectual român din epoca de descompunere a societății noastre, între cele două războae. Lipsa lui de consecvență, lipsa lui de scrupule în domeniul moral și intelectual, oportunismul său politic, tăria de a îmbrățișa atitudini și opinii divergente în curs de câțiva ani, cinismul afișat față de orice credință și ideal social și politic, setea lui de bună stare și exhibiționismul practicat, toate acestea caracterizează, din nenorocire, atitudinea unei părți din intelectualitatea românească, căreia Nae Ionescu i-a slujit drept model. Asupra acestei intelectualități Nae Ionescu și-a exercitat influența, în acele rânduri ale intelectualității românești care poartă stigmatele de mai sus. Pentrucă Nae Ionescu și-a găsit aderenții tocmai printre intelectualii înrudiți sufletește cu el.
El nu și-a inițiat învățăceii, ci numai ia descoperit. după cum prin el s’au descoperit pe ei înșiși. Iar faptul că printre admiratorii și elevii lui Nae Ionescu se găsesc nu numai intelectuali de pură esență valahă sau oltenească, ci și câțiva intelectuali evrei, aceasta nu face decât să vină în sprijinul celor ce susținem. Căci intelectualul român, de tipul de mai sus, nu este o creație etnică, ci socială și morală a epocii pe care a trăit-o România până la ultimul războiu. Este creația unui climat și al mediului general.
Sub această prizmă urmează să fie judecată și personalitatea lui Nae Ionescu. El însuși este produsul unor condiții care se ancorează în social, mai mult decât în ideologic. Destrămarea, criza latentă pe care a trăit-o România în toată epoca cuprinsă între cele două războae — criză care s’a întins deopotrivă asupra economiei, structurii sociale și constituției politice — a creat acele împrejurări prielnice dezagregării și demoralizării intelectualității, manifestate pe de o parte în apariția unor
