consecvente și realizatoare, cultivarea unui misticism comod și maleabil ce nu cere nici un fel de efort intelectual pentru a sprijini anumite premise sau încheeri, apelul la mirajul necunoscutului și jonglări cu necunoscutul — necontrolabil și nedovedibil, folosirea ortodoxismului și a frazei religioase de cea mai curentă circulație, tocmai într’o epocă de dezaxare morală și intelectuală a societății românești, ceia ce ușura răspândirea prejudecăților religioase ca o adevărată molimă, lipsa de probitate intelectuală — acesta este aportul lui Nae Ionescu în cultura și filozofia noastră.
Invățăceii lui au încercat să-l scuze. „Din sfială față de viața și realizarea perfecțiunii, scrie Pandrea, a rezultat o anumită sterilitate creatoare (deși nici un filozof n’a împrăștiat ca un adevărat nabab sugestii și idei, așa cum a făcut-o Nae Ionescu) și apologia autenticității, evlavia față de minune și de viață”(19). Nu știm ce este mai de admirat aici: felul în care se încearcă explicarea sărăciei scrierilor lăsate de Nae Ionescu sau concepția autorului articolului fața de creația filozofică.
In asemenea împrejurări, căror cauze se datorește totuși faptul că Nae Ionescu a făcut școală și mulți dintre publiciștii tineri se recunosc sau se mândresc, în filozofie și în afara ei, drept elevii lui? Și nu dintre cei mai puțin talentați sau pregătiți. Unde trebue căutată explicația?
Este necesar să facem o distincție — atunci când vorbim de influența exercitată de Nae Ionescu — între filozof și om. Mai puțin filozoful, mai mult omul Nae Ionescu a constituit centrul unei radiații care a cuprins pe mulți intelectuali români.
Intre Nae Ionescu și unii dintre învățăceii lui există o mare asemănare de structură sufletească. Pentrucă Nae Ionescu — departe de a fi reprezentat „o
