tință decât dacă unim intim experiența (particularul) și gândirea (universalul), numai atunci conștiința își află fundamentarea suficientă”(13). După cum numai acea experiență care este „structurată” sau „ordonată interior”, poate să justifice însuși faptul științei.
Realitatea ne este dată nemijlocit. E fals că, în procesul cunoașterii, lucrurile pătrund în conștiință și asistăm la o asimilare a lor, „la o prelucrare a lor după legile și natura conștiinței” și că — odată pătrunse aici — devin idei, reprezentări, fenomene. Ideile își păstrează realitatea, alături de cea a lucrurilor. Avem și lucruri și idei, primele nereducându-se la celelalte. Lumea externă e inițial dată și dată ca reală, cunoașterea acestei lumi fiind logic posibilă. Alături de „lumea externă” ne este dată și „lumea internă”, amândouă aflându-se pe același plan de realitate(14). Tocmai această egală plasare precizează și mai mult natura realului.
Realismul ontologic înțelege să ia drept punct de plecare obiectele — așa cum există ele, în afara conștiinței și nu ca un dat al conștiinței. Nu există o gândire producătoare a obiectului. De noi atârnă gândirea obiectelor, nu și alcătuirea lor intimă sau substanța lor. Negarea calităților sensibile este o mai mare rătăcire decât afirmarea existenței lor. Idealismul și mijloacele lui în explicarea lumii externe sunt insuficiente. „E definitiv câștigat că enunțul: există lumea și o putem cunoaște, nu e o contradicție, deci o iluzie”. Subiectul nu creiază nimic. Solipsismul ca și agnosticismul „sunt de acum un vis urît”. Obiectul și percepția nu sunt două entități distincte, „ci același obiect odată privit în sine, apoi privit într’un anumit raport al său, în raport cu o conștiința percepătoare”.
*
