Potrivnicii noștri vorbesc despre comunitate la femei, despre falanstere și despre alte bazaconii arătând că au auzit și ei câte ceva despre socialismul metafizic și utopic, dar că habar n’au de socialismul științific. Aceste două feluri de socialism se deosibesc însă ca cerul de pământ unul de altul. Socialiștii utopiști, jigniți de nedreptățile societăței în care trăiau se închideau în odaie și alcătuiau un plan cât se poate de desăvârșit, găseau niște forme sociale cari să înlăture toate nedreptățile și să aducă pe lume ceea ce li se părea lor dreptate complectă. Societatea o luau drept un fel de ceară, care ar putea fi topită și căreia niște meșteri dibaci i-ar putea da formele dorite: formele sociale rele le asemănau cu clădiri vechi cari trebue risipite și apoi făcute din nou după un plan mai bun, ca să fie folositoare, trainice, etc. Altă grijă n’aveau decât să alcătuiască un plan perfect; iar perfecția planului atârna dela desvoltarea intelectuală și morală a meșterului arhitect-reformator. Negreșit, fiecare meșter (având aplicările, patimile, vederile, ideile sale), făceau alt plan și nu era potrivire între reformatori; trebue deci de ales cel mai bun. Se înțelege că nu se ținea nici o seamă de caracterul inșilor ce alcătuesc un popor, nici de istoria societăței; lucrul ar fi fost de prisos de vreme ce își închipuiau societatea ca o ceară moale, ori ca lemn de clădit.
Socialismul științific n’are nici un amestec nici cu metoda socialismului utopic, nici cu chipul cum își plăzmuește acela societatea. Socialismul științific se întemeiază pe cea mai mare generalizare la care a ajuns știința, pe evoluție. Socialismul științific știe că după cum omul își datorește individualitatea la o mulțime de schimbări, începând prin ale protoplasmei, formată odinioară
