mai puțin decât cea dintâi, și că într’însa vor lucra tot o sută de lucrători. Aceste două fabrici, având în vedere aproprierea individuală, vor fi a doi inși, dintre cari unul va fi capitalist cu un milion și altul numai cu o sută de mii; vor mai fi 200 de lucrători salariați proletari, deci trei clase: 1) fabricantul de postav (burghezimea mare); 2) fabricantul de încălțăminte (burghezimea mijlocie) și 3) două sute de lucrători, cari vor primi o parte din roadele muncei lor, sub formă de salarii, de o potrivă cu strictul necesar pentru a nu pieri de foame; iar altă parte va intra în punga stăpânilor și-i va pune în stare a se răsfăța în lux. Așa va fi și așa este în societatea de azi, aceste nepotriviri economice între indivizi nu pot lipsi acolo unde este proprietate individuală. Să vedem acuma ce va fi în societatea socialistă? Intr’însa, dacă așa vor cere trebuințele technice, postavul se va produce de asemenea de un grup de 100 de lucrători, într’o fabrică de zece ori mai scumpă decât cea în care se vor lucra ghetele; dar de acolo nu va urma nici o neegalitate între producătorii de ghete și între producătorii de postav, fiindcă amândouă fabricile vor fi proprietatea națională și dacă amândouă grupele vor da câte trei ceasuri de muncă pe zi, de om, vor scoate și una și alta din productul național lucruri în valoare de 90.000 de ceasuri de muncă (100×3×300). Acea din amândouă grupele care va munci câte patru ceasuri pe zi va lua de 12000 de ceasuri de muncă, fără a face cuiva nedreptate. Cu alte cuvinte când nația va fi proprietara uneltelor de muncă oricât s’ar concentra mijloacele de producțiune, oricât de mare ar fi deosebirea între stabilimentele industriale, de acolo nu vor putea eși deosebiri între muncitori și singura neegalitate ce va mai putea fi, va rămânea între cei ce nu vor munci un număr egal de ceasuri pe zi[1]. Cu încetarea concentrărei bogățiilor și neegalitățile economice pier și, prin urmare, pier și deosebirile de clasă. Deci societatea socialistă păstrează
- ↑ Comunismul nu primește nici această neegalitate. Oricum, dacă vom presupune că vor lua îndoit cei ce vor lucra îndoit, această neegalitate, care nu trece peste raportul 1:2, nu va putea fi numită neegalitatea. Și afară de acestea va fi și dreaptă de vreme ce acela va avea mai mult de consumat care va lucra mai mult. Azi neegalitatea se sue până la raportul 1:100000 și mai sus și e întemeiată pe răpirea muncei altora și deci nu poate fi asemănată cu neegalititea (1:2) întemeiată pe muncă.
