lucra de asemenea spre același sfârșit, adică tot în folosul burghezimei.
Veacul al 16-lea, al 17-lea și al 18-lea sunt pline de lupta burghezimei, care înfățișa progresul și viitorul omenirei, cu feudalismul, care înfățișa statu quo, starea pe loc. In veacul al 18-lea burghezimea era în multe privințe în adevăr stăpâna situației și revoluția izbucni, când contrazicerile și dușmăniile sociale au ajuns la culme. Revoluția cea mare franceză a surpat toate rămășițele bazelor societăților feudale, și burghezimea, stăpână de facto și de jure[1], ajunse clasă domnitoare și-și aduse la îndeplinire toate dorințele, cari dorinți erau oglindirea nevoilor mișcărei progresive materiale a omenirei.
Să arătăm acuma în scurt cele zise asupra acestei a doua faze prin care a trecut omenirea.
Faza robiei a pierit din pricină că a venit în ciocnire mișcarea materială și prin urmare intelectuală și morală, strâns legate de cea dintâi. Faza robiei a fost înlocuită prin a servajului, care era superioară robiei. In mișcarea societății înainte, această fază, feudalismul, a ajuns și ea în dușmănie cu progresul material, prin urmare și cu cel intelectual și moral, al societăței. Clasa domnitoare, care se sprijinea pe servaj, ajunse clasa care apăra statu quo, clasa retrogradă, iar clasa care reprezenta interesele viitorului, era clasa burgheză. Toată mișcarea înainte a societăței a revoluționat și subminat societatea feudală și a pregătit condițiile materiale pentru biruința burghezimei. Când contrazicerea între progresul material (deci și intelectual și moral, de vreme ce acestea urmează din cel material) și între întocmirea societăței, dușmană acestui progres, a ajuns prea nesuferită, iar pe de altă parte mișcarea materială a slăbit îndestul organizarea feudală și clasa feudală întărind burghezimea, — atunci izbucni revoluția franceză care nimici temeliile societăței feudale și societatea intră în faza burgheză care ține și până azi. Trecerea poate fi asemănată cu prefacerea omidei în fluture.
- ↑ De fapt și de drept.
