manență această cameră era ocupată de refugiați din Rusia, veniți fără nici un ban. Acolo — prin îngrijirea lui Gherea — ei erau adăpostiți, hrăniți, îmbrăcați — și apoi expediați de el peste graniță, cu pașapoarte în regulă și cu banii necesari, spre a face loc altor refugiați, cari veneau din Rusia.
Ce seri delicioase petreceam — între anii 1892 până la 1916 — când în trecerea mea prin Ploești în drumul dintre Galați și București, mă opream câte o noapte la Gherea!
In odăița lui din dosul marelui restaurant al gării Ploești, odăiță care slujea și de sufragerie și de cameră pentru musafiri, în jurul samovarului care ’și depăna calda lui armonie; în mijlocul familiei lui „Costică” (cum îi spuneam toți socialiștii, bătrâni sau tineri) se desfășurau ceasuri vrăjite. Cum se uitau acolo toate necazurile, toate amărăciunile! In jurul mesei rotunde pe care o prezida figura blândă și calmă a d-nei Dobrogeanu (coana Sofia) și pe care Fanny (Ștefania, mai târziu d-na Paul Zarifopol) o lumina cu tinerețea și frumusețea ei; în sgomotul plăcutelor zburdălnicii ale lui Sașa (Alexandru C. Dobrogeanu-Gherea) și în gunguritul lui Ionel (ultimul copil), sorbeam cu nesaț învățăturile pe care Gherea le răspândea cu atâta dărnicie, în mințile și în sufletele noastre. Iar în timpul acesta resturantul era supravegheat tot de refugiați politici. Pe aci s’au perindat Dicescu, Andrei Dumitrescu, doctor Filip Codreanu, George Madan, Crivda, și alții.
Gherea a deslănțuit pe câmpul sociologic și literar lupte crâncene. A dărâmat prin „Criticile” lui necruțătoare, mulți idoli, cari se așezaseră deja solid pe piedestalele lor. Dar în criticismul lui, punea atâta documentare științifică, atâta bună credință și mai ales atâta urbanitate, că înșiși idolii detronați îi păstrau — dacă nu simpatia lor — dar desigur tot respectul datorit onestității cu care el pășia pe arena acestei lupte.
Pentru opinia publică Gherea nu era un „militant”, pentrucă în luptele de toate zilele el nu ieșea la iveală. De fapt însă el participa în mod activ și intens la conducerea mișcării, era consultat în chestiile importante, și, cel puțin între intelectuali, cuvântul lui, de cele mai multe ori, era hotărîtor. Nădejde vorbea de el cu toată considerația, recunoscându-l ca „șef teoretic”. Și când se
