socialiste din București era următoarea: Mișcarea socialistă este expusă la prigoniri, duse până la ultimele consecințe, din partea guvernului. Este absolută nevoie ca un om cu autoritate, cu mare prestigiu, să ia conducerea, să scoată mișcarea din făgașul revoluționar și să o îndrumeze pe căile indicate de starea politică a țării noastre, deci pe calea unei acțiuni legaliste. Ion Nădejde — după caracterul ce a imprimat mișcărei socialiste la Iași, desbărând-o de formulele revoluționare — era singurul în măsură să întreprindă această operă. Ca concluziune au propus lui I. Nădejde să se mute în chip definitiv la București și să preia, cu puteri dictatoriale, conducerea mișcării socialiste, dându-i îndrumările adecuate stărilor de drept și mai ales de fapt din țara noastră în acele vremuri. Au asigurat pe Nădejde, — care împovărat de o foarte grea familie și cu resurse bănești mai mult decât modeste, — că se va înființa un ziar zilnic a cărui conducere i se va încredința; i se va asigura, astfel, o posibilitate cât de redusă de existență pentru el și familia lui.
I. Nădejde, cu o structură sufletească de adevărat apostol — dându-și seama de gravitatea momentului — a acceptat propunerea. Și părăsindu-și modesta lui casă din Sărărie și o viișoară pe care o cultiva, s’a strămutat la București cu întreaga lui familie, alcătuită din soția lui, Sofia Nădejde, și 6 copii în vârstă fragedă. Toată gospodăria lui din Iași, agonosită cu atâtea jertfe, cu atâta trudă și mai ales cu atâtea privațiuni, s’a irosit.
Odată cu venirea lui I. Nădejde la București, mișcarea socialistă primește o nouă viață. Este complect reorganizată; și este îndrumată cu hotărîre spre o desvoltare așa de însemnată, că dintr’o mică grupare alcătuită în cea mai largă a ei structură din intelectuali, va căpăta în curând relieful unui adevărat partid politic.
Acest partid politic a luat numele de „Partidul social-democrat al Muncitorilor din România”.
Pentru ca acest nou partid să-și poată îndeplini cu succes misiunea lui, era necesar să aibă în primul rând o presă pentru propagandă.
Incă din anul 1890 apărea în București ziarul săptămânal „Munca”. Dar existența, acestui ziar nu era asigurată. Nu numai colaborarea era gratuită, dar nu se plăteau nici cei care lucrau la administrație și nici măcar expeditorii. Asta înseamnă că atât „personalul” re-
