De altminteri, starea de spirit generală părea favorabilă unei asemenea propuneri. Congresul nostru era legat și de o măreață solemnitate: inaugurarea bustului lui Eminescu, primul bust ridicat marelui poet, mort de curând. Și la acea solemnitate a vorbit și studentul St. Stâncă, evreu și socialist — un tânăr inimos, foarte cult, pătruns de adâncă dragoste pentru țăranul român, sentiment pe care medicul de mai târziu a avut și prilejul să-l dovedească prin fapte, neîntrerupt, până la sfârșitul vieții lui, venit din nefericire prea curând. Ei bine, discursul lui Stâncă a fost primit cu entuziasm, de studenți ca și de public: participarea lui activă la un eveniment cultural românesc n’a fost socotită ca deplasată.
Cu toate acestea, moțiunea noastră a deslănțuit o adevărată furtună. Nu numai congresiștii moderați și cei burghezi cum le spuneam noi, dar chiar publicul românesc din loji — mulți antisemiți din acel oraș cu așa însemnată populațiune evreiască — au tăbărât pe noi. S’a încins o bătaie în toată regula. N’a mai fost vorba de votarea moțiunii, fiindcă ambele tabere beligerante s’au evacuat una pe alta din sală. Totuși, principiul înlăturării acestei persecuțiuni religioase a fost pus.
Dar tulburarea izbucnită în congres s’a întins și în afară. Un număr de studenți, la cari s’au asociat și numeroși antisemiți locali, au pornit o demonstrație pe străzile orașului, iar demonstrația a luat repede alt caracter: s’au devastat prăvălii și sinagogi, au fost bătuți o mulțime de evrei.
A fost o adevărată rușine, pe care am suferit-o evident și noi studenții socialiști, întru nimic vinovați de acele excese. Firește, mulți dintre notabilii orașului — ca și din mulțimea cetățenilor pașnici — și-au manifestat indignarea împotriva acelor excese. Intre cei cari au reacționat cu deosebită energie a fost profesorul local Vellea, un om învățat și dascăl valoros, fost în tinerețe poet și colaborator la „Contemporanul”. Dar dintre studenții cari s’au manifestat în acest fel cred interesant să-l citez pe d. Corneliu Șumuleanu de la Științe (azi profesor de Chimie la Universitatea din Iași). Nu numai c’a intervenit pe loc, făcând puținul pe care-l putea face, dar și după aceea, printr’o scrisoare adresată „Adevĕrului”, și publicată în acel ziar
