fice și sociale, noțiunea unui D-zeu absolut în haosul primordial, origina lumii și finalitatea, problema suferinței și mizeriile lugubrului univers… așa cum discută copiii liceului de azi, după citirea revistelor de sport, asupra curselor de cai, foot-ball, box, dancing, cinema, radio și mărci de automobile.
Fiecare generație are alte preocupări și alte idealuri.
Pentru noi se punea net, pe vremea aceea, problema Divinității, și urmam demonstrația după un concept mecanic și matematic al universului, căci nu puteam admite să existe și probleme insolubile. Invățasem pe dinafară, buchea cărții, articolele scrise de Nădejde în „Contemporanul”: „Este sau nu D-zeu?” Și repetam cu emfază răspunsul lui Laplace: „N’am avut nevoe de ipoteza Divinității scriind Mecanica cerească”.
Armele de luptă ale ateilor erau mai ascuțite și credincioșii, care simțeau cât de tocite sunt argumentele școlărești, se puneau din ambiție pe citit în ascuns „Contemporanul”. Mai toți sfârșeau prin a se converti. Tabăra credincioșilor scădea la fiecare semestru școlar. Curentul ateismului, ca o boală molipsitoare, trecea dela an la an, dela o școală la alta, atăcând tinerimea, ca scarlatina într’un oraș contaminat.
Epidemia răspândită atinsese și seminarul din Socola — supranumit și fabrica de popi. Cu groază Direcția constată într’o zi că o parte dintre seminariști, viitorii slujitori ai altarului, erau atei convinși.
Vechiul meu prieten, I. Fodor, profesor de liceu, pe-atunci elev în clasa III-a la seminar, spusese într’o zi în gura mare, la cârciuma lui Ștrul, că nu există D-zeu.
Scandalizat, Ștrul crezuse de datoria lui să ia apărarea Bisericii Creștine Ortodoxe.
Iacă, halal, frumos ce-a învățat deja băetul Fodoroaei în școala de preuți creștini, — spunea el la toată lumea care-i intra în prăvălie.
Indignarea cârciumarului ajunse până la urechile Direcției Seminarului.
Conferința profesorilor fu convocată de urgență ca să judece acest caz fenomenal. Sancțiunea era hotărâtă: isgonirea necredinciosului din toate seminariile din țară.
Noroc că se găsea acolo și un bătrân înțelept: eruditul elenist Erbiceanu — cel care venea călare să-și țină cursul la seminarul dela Socola.
— I…ra… bre oameni buni… doar suntem bărbați în vârstă, nici nu ne-ar ședea bine să ne punem mintea cu mucosul aista de băet, care învață bine, dar a zis și el odată un cuvânt prost auzit dela alții mai bătrâni.
Și vinovatul, după o aspră probozire, a fost iertat, făcându-și cuvenitele canoane de pocăință.
Din aceeaș generație, liceanul Henric Sanielevici scria vărului său C. Graur, la Botoșani, o carte poștală deschisă, în care după ce rezuma în câteva rânduri diferența între socialismul utopic și socialismul științific, încheia hotărît: „cât despre D-zeu, te anunț precis că nu există”.[1]
- ↑ „Adevărul Literar”, în numărul dela 27 Ianuarie 1929, revenind, sub titlul „Complectare… istorică” asupra acestui amănunt anecdotic dat de Jean Bart, scrie următoarele:
In numărul trecut al „Adevărului Literar”, d. Jean Bart a pomenit despre un comunicat prin care, pe vremuri, liceanul H. Sanielevici
