teamă, printre zăbrelele zaplazului, la casa plină de mistere din strada Sărărie.
Popa cu zi-întâi trecea pe la poartă fără să se oprească. Un gardist, zi și noapte, postat în fața casei spiona notând pe toți care intrau acolo. Uneori la poartă se încărcau camioane mari cu pachete de cărți, reviste și gazete. Perdeam ceasuri întregi dând târcoale în jurul casei misterioase.
Până târziu noaptea ardea în geamlâc o lampă cu glob verde. Siluete de bărbați și femei apăreau și dispăreau în cercul de lumină ca niște umbre chinezești proectate pe un ecran imaginar.
Ce se întâmpla acolo? O conspirație? Un complot împotriva guvernului, a regelui sau chiar în contra lui Dumnezeu? Ce n’aș fi dat să fiu și eu acolo! Nevăzut, ascuns într’un colț, să aud ce se vorbea, să aflu taina celor ce se puneau la cale.
Parcă o forță satanică mă frământa. Demonul curiozității mă împingea spre casa misterioasă, care mă atrăgea ca un magnet uriaș.
Nu puteam intra acolo; și mintea aprinsă de închipuiri bizare îmi zugrăvea pereții cu rafturi de cărți, borcane, retorte și eprubete, cranii înșirate pe polițe, reptile și păsări împăiate prinse de plafon… aidoma cu scena primului act din Faust, așa cum îl văzusem în copilărie la vechiul Teatru Național din Iași.
O fată, servitoare la Ion Nădejde, venea să ia apă dela fântâna din curtea noastră. In schimbul unei perechi de mănuși de mătase, furate din scrinul mamei, fata mi-a adus într’o seară sub șort un pachet întreg de cărți: zece reviste Contemporanul, toate acelaș număr. Luase la repezeală din pachetele pregătite pentru expediție. Am oprit un număr și celelalte le-am împărțit a doua zi băeților la școală.
Cunoștințele noui ne atrăgeau, știința aceasta păgână, fructul oprit, îl devoram cu aviditate. Cărțile nepermise în școală circulau pe sub bănci în orele de clasă. Acasă citeam pe ascuns până noaptea târziu. Cele ce nu puteam pricepe cu mintea crudă a vârstei, le învățam cu încăpățânare pe de rost; înghițeam cu lăcomie, fără să digerăm deplin, teoriile lui Darwin, „Forța și materia” lui Buechner, „Mecanica cerească” a lui Laplace, cu meșteșug popularizate în paginile Contemporanului.
Năzuiam cu pasiune, cu sete de adevăr, la deslegarea enigmelor universului. Era numai o beție, o aberație a spiritului generației de atunci, sau o inițiare în sfera gândirii positiviste a timpului?
Că ne emancipam timpuriu, în afară de realitățile vieții, era sigur.
Cu ce profund dispreț priveam programul școalei; cu ce ironică impietate ascultam naivele argumente oficiale aduse în lupta deschisă pe vremea aceea, între știință și religie.
Școala se împărțise în două tabere: deoparte credincioșii, de alta ateii-revoluționari — și mulți erau atei numai din vanitate.
Intoleranți, agresivi, ne hărțuiam cu îndârjire. Discuții aprinse, pătimașe, urmau fără sfârșit în școală, pe stradă, și în bragageria lui Sultanovici din Târgul de Sus — cinci bani braga și zece caimacul de bragă.
In atmosfera romantică și revoluționară a Iașului, discutau liceenii de atunci, cu îndrăsneală și pasiune, chestii filoso-