depsească. Elevii urmează și la Suciu. Dr. îi da dracului pe toți și zice că i e greață.
Salutare și solidaritate,
Ioan Nădejde
Dar pentru a reda și mai sugestiv atmosfera acelei vremi, cred nimerit să reproduc un fragment din articolul de amintiri pe care scriitorul Jean Bart l-a publicat în „Adevărul literar” dela 20 Ianuarie 1929, sub titlul „Misterul casei din Sărărie”:
La Iași. Abea intrasem in gimnaziu când ne-am mutat în strada Sărărie. In drum, spre școală, treceam în fiecare zi prin fața unei case vechi, cu geamlâc, tupilată în fundul unei curți mari. La poartă, pe-o tablă neagră, era scris cu litere albe:
„Revista Contemporanul”.
— Asta-i casa lui Ion Nădejde… aici îi cuibul Nihiliștilor, îmi spuse misterios într’o zi un băet mai mare, din clasa treia.
In mahalaua noastră, pe vremea aceea, nu se făcea nici o deosebire între socialiști, anarhiști, revoluționari, francmasoni și atei. Toate nuanțele se confundau la început într’un singur termen: nihilist.
In casă auzisem adesea vorbindu-se de nihiliști ca de o sectă ciudată. Nu se închinau, nu se spălau, nu se pieptănau și nu-și tăiau unghiile. Bărbații purtau părul lung, femeile părul retezat la ceafă. Nu respectau nici tradiția, nici moda. Nu credeau în Dumnezeu, nu-și botezau copiii și umblau citind pe străzile Iașului.
Inir’o zi, pe când veneam de la școală, tovarășul meu de drum îmi dete un ghiont în coastă.
— Uite-l mă! vezi… ăsta-i Ion Nădejde.
M’am oprit în loc, emoționat. Pe trotuar, în fața noastră, călca greoiu un colos întunecat, arămiu la față, cu barba și părul de un negru lucios. C’un palton ros, aruncat numai pe umeri, mergea ținând capul în jos, adâncit în citirea unei cărți groase. De buzunarul paltonului atârna un baston noduros cu vârful ars. Când a ajuns în dreptul meu, instinctiv mi-am scos pălăria din cap. O clipă și-a ridicat ochii de pe carte, m’a fixat prin sticlele ochelarilor și mi-a răspuns cu ’n surâs blând, care a îndulcit și luminat de-odată figura cea smolită și sumbră.
Am privit lung în urma lui.
Ce stranie impresie mi-a făcut omul acesta în jurul căruia mahalaua creease deja atâtea fantastice mituri.
In șoaptă se povesteau lucruri ciudate: Ci-că Nădejde nu-și înmormântase creștinește la cimitir un copil care-i murise. Il îngropase fără popă, în grădină, la rădăcina unui măr.
Ion Nădejde trecea în ochii mahalalei ca un vraciu din alte vremuri, ca un alhimist care făcuse pact cu demonul; antecrist, dar așa de învățat că reușise prin știința lui magică să facă un măr, dar nu putuse să-i dea și gustul mărului din pom. Unii susțineau că ar fi făcut chiar și un om în carne și oase; dar ce folos? N’a reușit să-i dea și suflet.
Ațâțați, curioși, noi copiii, pândeam din stradă cu’n fel de
