stă vacantă prefectura de Roman și stă vacantă până se va găsi un prefect à poigne care să puie o stavilă creșterii socialiștilor.
Și nimeni nu se simte în drept să desmintă această informațiune — nimeni nu se crede dator să protesteze. Spiritele sânt atât de încălzite, în cât, două zile mai târziu, în ședința dela 16 Ianuarie 1889, Sandu Rășcanu, celebrul elector-șef de bande, în potriva căruia Morțun și Nădejde interpelau în fiecare zi, face dela tribună, pe un ton emoționant și solemn următoarea declarație de războiu:
SANDU RĂȘCANU. — Eu d-lor, deși sânt pus pe lista socialistă, după cum mi-a spus d. Kogălniceanu, ca să fiu cel dintâi spânzurat, mi se pare că înainte de a fi eu spânzurat de d-lor, eu îi voiu spânzura pe d-lor.
Kogălniceanu va fi glumit. Dar Sandu Rășcanu nu exagera prea mult când promitea spânzurătoarea. In ședința dela 7 Ianuarie, Ioan Nădejde interpelase tocmai, pentru a treia oară, în privința brutalităților dela Săbăoani. Acolo, de patru ori în șir, țăranii, suportând teroarea deslănțuită contra lor, au ales un consiliu comunal socialist, mereu dizolvat; acum alegerea urma să se facă pentru a cincea oară, și teroarea se deslănțuia pentru a cincea oară asupra țăranilor din Săbăoani. Și pe când Nădejde vorbea, documentând cele spuse cu numele victimelor, a fost întrerupt, ironic, de către marele jurisconsult D. Alexandresco, dela Iași: pasămite, populația dela Săbăoani e de origină maghiară. Nădejde i-a replicat cu toată gravitatea:
— Când erau la Plevna, erau români; acuma se vede că sunt unguri.
Dar nu vom mai insista asupra prigonirilor din această serie, manifestate chiar în parlament sau aduse la cunoștința publică pe calea parlamentului. Vom mai da un singur amănunt cu privire la cazul Jecu, pomenit mai sus. Va interesa, poate, amănuntul că autoritățile militare i-au cerut ofițerului C. Jecu să-și „astâmpere” soția, sau, dacă nu poate, să divorțeze. Jecu a fost silit să părăsească armata. Ambii soți au intrat la „Adevĕrul”, chemați fiind de A. V. Beldiman directorul de atunci, și Ioan N. Roman, primul-redactor[1].
- ↑ Vezi articolul lui C. Jecu în volumul jubilar al „Adevĕrului” (25 ani de acțiune: 1888—1913) pag. 82.
