de astăzi, ei găseau încă destulă viață în trecut, și astfel au avut întotdeauna ce să-și spuie.
Acum un an de zile, într’un schimb de scrisori glumețe, ei făceau aluzie la apropiata moarte și se amenințau reciproc: fiecare pretindea că el va pleca înaintea celuilalt.
S’a împlinit gluma lui Axelrod.
Const. Graur
Cititorii mei — de aceasta nu mă îndoesc de loc — au citit cu tot interesul acest articol, care ne redă în chip atât de sugestiv și personalitatea lui Axelrod și ceea ce ne interesează în deosebi din spusele lui[1].
Din amintirile lui Axelrod, prima victimă a legii expulzărilor, se vede, prin urmare, că el însuși a socotit această lege, la noi, ca produsul unei necesități inexorabile. Și Axelrod, om prea puțin îngăduitor, incapabil să se joace cu propriile lui idei și sentimente — cum se vede din atitudinea lui față de stăpânirea bolșevică — n’a păstrat nici o rancună guvernului român.
Cu toate acestea, cu timpul socialiștii români au început să ducă o luptă din ce în ce mai intensă împotriva legii expulzărilor, această luptă ajungând chiar să fie un punct din programul partidului. Mai mult: socialiștii au încercat chiar să impuie acest punct și altor partide — partidelor democratice burgheze — în cazul unor eventuale tratative de alianțe electorale.
De ce? Doar nu s’ar putea spune că o lege de expulzare a străinilor are vre-o legătură sau este în contrazicere cu doctrina socialistă.
De altminteri, avem sub ochi o dovadă concretă că legea expulzărilor, în sine, este acceptată și de socialiști. Ne-o oferă fostul ministru belgian Emile Vandervelde, care este șeful socialiștilor belgieni și președintele Internaționalei II; mai mult: este un valoros teo-
- ↑ In cursul acestei lucrări vom avea încă de multe ori prilejul să-l cităm pe Const. Graur, reproducând pasagii din articolele lui și chiar articole întregi. Dintre toți ziariștii și scriitorii noștri, Graur este acela care s’a ocupat cel mai mult — și trebue s’o spunem: cel mai bine — de vechea mișcare socialistă. Are cunoștințele necesare — și obiectivitatea cea mai desăvârșită. L’am și îndemnat — de multe ori, și foarte stăruitor, — ca să scrie Istoria socialismului român, pe care, altfel, nu văd cine o va scrie. N’am avut impresia că va urma îndemnul. El se mulțumește să risipească în diverse articole politice sau literare, nenumărate fragmente, pe măsură ce actualitatea ziaristică îi dă prilejul. E ceea ce francezii numesc „la petite Histoire”. Dar și în forma aceasta redusă, contribuția lui Graur rămâne foarte prețioasă.
