Interesele acțiunii au cerut ca P. Axelrod să se întoarcă în Rusia, în chip „nelegal”, firește, de vreme ce era urmărit. S’a dus deci la Iași, unde a găsit primul nucleu socialist și a făcut cunoștință cu Gherea, probabil pe vremea când acesta exercita pe-acolo meseria de potcovar.
Doi-trei ani în șir Axelrod a făcut naveta intre România și Rusia, fără pașaport sau cu pașapoarte false. Ultimul pașaport fals l’a obținut d. Ioan Nădejde, astăzi jurisconsult la Curtea de Casație, prezintându-l prefectului de Iași drept cetățean român, locuitor al Tulcii de curând anexate. Astfel, sub un nume inventat, și ca pretins profesor român, Axelrod a putut lucra în liniște la Petersburg, pe când poliția rusească îl căuta pretutindeni sub numele lui adevărat.
***
Foarte instructive pentru noi sunt paginile în cari Axelrod arată în ce condiții a fost silit să-și înceteze activitatea pe teritoriul României. El a fost expulzat împreună cu d-rul Russel și cu alți doi, pe baza legii expulzărilor din 1881, care, făcută anume pentru dânșii, mai este în vigoare și astăzi.
Const. Mille, în romanul auto-biografic Dinu Milian, ne descrie evenimentele de atunci. Este singura descriere ce avem. Presa de pe acea vreme este extrem de laconică: reportagiul nu exista încă. Axelrod complectează fericit povestirea lui Mille, dând amănunte foarte caracteristice pentru fizionomia morală a acelei vremi.
Știam că Rusia a cerut guvernului român să ia măsuri împotriva mișcării socialiste dela Iași, care își întindea acțiunea și peste Prut. Am arătat cu alt prilej că acea mișcare socialistă era, în acelaș timp, și iredentistă basarabeană; ziarul ei — primul ziar socialist românesc, în coloanele căruia Ioan Nădejde și C. Dobrogeanu-Gherea și-au făcut debutul de scriitori — se și chema Basarabia. Axelrod ne spune că guvernul lui Ion Brătianu-tatăl a fost profund revoltat de cererea Rusiei, socotind-o jignitoare pentru suveranitatea statului român. E instructiv amănuntul, pentru că mai târziu au fost cazuri în cari guvernul nostru s’a arătat mai puțin susceptibil.
Bine înțeles, în împrejurările de atunci guvernul român nu putea să refuze pur și simplu cererea unui vecin atât de puternic și atât de incomod, Axelrod o recunoaște. Dar aci vine un nou amănunt instructiv. In legile României, relatează Axelrod, nu exista nici un articol care să se poată aplica socialiștilor români sau streini. Și, adaugă Axelrod cu ostentație, dacă legile nu prevedeau nimic, nu se putea face nimic. Cum însă, o satisfacție trebuia oferită Rusiei țariste — socialiștii străini în frunte cu Russel și Axelrod au fost arestați și dați în cercetarea parchetului. Timp de șease săptămâni, procurorul respectiv — și știm că acesta a fost G. Panu, strălucitul om politic de mai târziu — a studiat „speța”, ca să găsească un articol aplicabil. Nu l’a găsit, deși Panu era un mare jurist, ori poate tocmai de aceea.
In disperare de cauză, s’a votat legea expulzărilor. Guvernul rus a avut satisfacția că patru socialiști străini au fost trimeși să-și facă propaganda cu câțiva chilometri mai departe.
