ochii cititorului două fapte, din cari se va putea lămuri până la ce limite se duceau atunci în partidul muncitorilor cele două imperative: disciplina de partid și calea legală.
Vorba cu care se adresau membrii partidului muncitorilor unul altuia — indiferent de starea lor socială — era termenul consacrat și aproape obligator de „prietene”. Prietenul Nădejde, prietenul Morțun, prietenul Pițurcă, prietenul Edelstein, etc. In raporturile oficiale între membrii partidului, conducerea acestuia ținea cu gelozie ca acest termen să indice situațiunea consacrată în sânul partidului muncitorilor.
Un exemplu: la fiecare congres al partidului, consiliul său general adresa un raport asupra activității materiale și morale a partidului în cursul anilor precedenți.
La congresul al IV-lea din 1897 extrag din raportul consiliului general următorul paragraf:
„La 25 Aprilie (1893) au început o serie de conferințe la club, cu plată. Intre alții cari au ținut câte o conferință, au fost și prietenii Nădejde, Morțun, Gherea și d-nii Mille, A. Bacalbașa și Caragiale”.
Sublinierile sunt ale mele. Nădejde, Morțun, Gherea erau prietenii; Mille, A. Bacalbașa și Caragiale erau domnii. E drept, Caragiale nu a fost niciodată prieten, căci el nu a fost niciodată în partid; dar Mille și A. Bacalbașa, cari în 1893 când au ținut conferințele, erau prietenii, în 1897, data raportului, deveniseră domnii.
Un al doilea fapt.
In anul 1893, I. Nădejde traduce și tipărește la Iași o broșură. Broșura poartă pe copertă frontispiciul:
„Biblioteca partidei social-democratice a muncitorilor din România No. 1”.
MANIFESTUL SOCIALIST
DE
KARL MARX și FRIEDRICH ENGELS
cu portretele autorilor și un adaus despre
revoluția și tactica revoluționară
de
I. NĂDEJDE
Dacă deschidem această broșură și după ambele prefețe dăm peste textul lucrării, citim cu surprindere următorul titlu: „Manifestul partidului comunist”.
