In revista „Cuvântul liber” No. 9 din 19 Octombrie, deci cu multe zile înaintea alegerilor, în articolul meu „Greva… electorală” vorbind de hotărârea conducătorilor socialiști de a se abține dela alegeri în înțelegere cu d-nii Take Ionescu și general Averescu, ziceam: „și nici nu știu cimentul care a putut lipi la un loc în această hotărîre pe cele trei partide cu compoziție, tactică, program și ideal atât de fundamentul deosebite între ele. Știu însă că această hotărîre este pentru momentele acestea, pentru împrejurările prin cari trecem, o adevărată greșeală în contra intereselor de azi, și mai ales de mâine ale țărei”.
Conducătorii din vechiul regat ai socialiștilor au motivat abținerea lor pe temeiul inconstituționalităței guvernului de generali, care prezida acele alegeri și pe starea de „în afară de lege”, de măsuri excepționale, ce subsistau încă din timpul răsboiului, fapte cari îngreuiau lupta electorală.
Că aceste considerațiuni, să mi se erte expresiunea, copilărești, au putut fermeca pe tovarășii noștri Christescu și alții, asta nu mă surprinde. Dar ca oameni culți ca Grigorovici, Flueraș, Jumanca să le adopte, aceasta trece peste priceperea mea. Nu am altă explicațiune, decât că acești din urmă, au fost învinși, iar nu convinși. Și acum că alegerile s’au terminat, că clar-văzătorii socialiști au rămas în afară de parlament, că tocmai abstenționiștii au fost vârîți cu deasila în Cameră și înțepeniți acolo de brațele vânjoase ale muncitorilor — ale acelora ale căror certificate de alegători nu au apucat să fie confiscate de Cluburile din țară, ascultătoare de tovarășii Christescu și Moscovici — acum să punem înaintea ochilor deschiși muncitorilor luminați și organizați câteva documente pentru ca să priceapă în fine și ei, pe ce căi nenorocite și primejdioase însă-și mișcării socialiste îi mână conducătorii lor actuali, vrednici urmași ai școalei anarhiste a fostului tovarăș dr. Racovski.
Azi, în România Mare, prin mijlocul votului universal, muncitorimea este pusă în mășură să-și exercite acțiunea ei politică și prin numărul ei covârșitor să aibă înrâurire considerabilă în mersul evolutiv al statului român.
Trebue ea să uzeze de această acțiune politică, sau să se dezintereseze de ea? Este această acțiune politică o armă eficace pentru emanciparea muncitorimei și înfăptuirea statului socialist, sau este o unealtă netrebnică și trebue să-i fie preferată greva după cum susțin d-nii Moscovici, Christescu, etc.? Și în fața dificultăților aruncate în calea luptei electorale de către partidele burgheze, prin măsuri excepționale și acte de prigonire, trebue ca muncitorimea să părăsească lupta, să se abțină, cum au făcut socialiștii noștri după îndemnul luminat al actualilor conducători din vechiul regat?
Iată atâtea întrebări la cari nu voiu răspunde eu, un burghez suspectat, dar la cari voiu da răspunsul unor oameni, cari nu numai pentru lumea muncitoare, nu numai pentru lumea socialistă, dar pentru toată lumea sunt adevărate autorități.
In Iulie-August 1896 s’a ținut la Londra un foarte însemnat congres internațional-socialist. Am avut cinstea să reprezint atunci partidul muncitor din România (în treacăt adaug, că am avut de coleg pe dr. Racovski-Stanciov, care reprezenta o organizațiune socialistă bulgară). La acel congres, între alte multe chestiuni importante, s’a discutat și chestiunea foarte arzătoare